Home Archive by category Natura

Natura

Un pui de urs, în vârstă de patru luni, a fost salvat de pădurarii din Braşov. Rămas singur pe lume, după ce mama lui a fost ucisă de tren, animalul a fost dus la Centrul de reabilitare a urşilor din Bălan, judeţul Harghita. De acolo, ursul va pleca în pădure înainte să împlinească doi ani.

Puiul de urs a fost găsit pe o şină de tren în Timişul de Sus, în urmă cu trei zile. Era slăbit şi derutat. Pădurarii l-au hrănit cu biberonul până l-au pus pe picioare.

„Am constatat că puiul era deshidratat. Am găsit şi ursoaica, între șinele de cale ferată, era fără suflare. L-am dus la sediul de canton şi a fost sub supraveghere medicală”, povestește George Cruceanu, inginer în compartimentul de vânătoare al Regiei Pădurilor Kronstadt.


Ursoaica ucisă de tren era una tânără, spun pădurarii, aşa că puţin probabil ca puiul să aibă şi vreun frate rătăcit prin pădure.

– A fost hidratat, perfuzat şi hrănit artificial cu lapte îmbunătăţit la biberon, explică Mircea Pupăză, comisar la Garda Națională de Mediu.

– N-ar fi trăit?

– Nu, sub nicio formă. Nici acum nu e chiar reabilitat în condiţii corespunzătoare. Dar îşi revine.


Puiul, care are patru luni şi este femelă, a fost cazat la Centrul de Reabilitare din oraşul Bălan, judeţul Harghita. Acolo va fi hrănit cu lapte special, iar când va creşte, va fi învăţat să se descurce singur în sălbăticie. Nu mai mai devreme, însă, de doi ani.

„La centrul pentru reabilitare al urşilor orfani noi avem un contact minim cu ursuleţii. Îi hrănim cu drona, după care trec prin mai multe ţarcuri, mai multe etape de reabilitare. Primul ţarc are 200 de metri pătraţi, cel de-al doilea 15.000 de metri pătraţi. Noi îi transferăm în ţarcuri în funcţie de sursele de hrană naturale şi în funcţie de asta le şI suplimentăm dieta”, spune Gabriel Galgoczy, de la World Wide Fund România.

Puiul va avea și prieteni de joacă la centru: patru pui de urs rămaşi orfani şi care şi-au găsit şi ei refugiu în acelaşi loc.

Centrul de Reabilitare a Urşilor din oraşul Bălan este singurul de acest fel din Europa. Până acum aici au fost îngrijite peste 100 de exemplare. Rata de supravieţuie a puilor în centru este de 40%, similară cu media de supravieţuire a puilor de urs care trăiesc în libertate.

Spre deosebire de sanctuarul Libearty de la Zărnești, acești urși vor fi lăsați în libertate la un moment dat, pentru că știu să se descurce singuri în sălbăticie. La Zărnești sunt găzduiți urși care au stat foarte mult timp în captivitate sau au fost mult prea dependenți de oameni ca să mai poată face față traiului pe cont propriu în natură.

Citește și Guvernul spaniol a fost demis prin moțiune de cenzură, după un scandal de corupție

Pentru Xavier Peter, Marea Arabiei este una dintre cele mai importante resurse din Kollam, India. Marea i-a oferit peşte pentru a-l vinde în piaţă şi pentru a-şi hrăni familia. Însă în ultima vreme în plasele sale găseşte mai mult plastic decât peşte.

“Scoaterea plasei din apă necesită un efort în plus deoarece este mult mai grea cu plasticul ce se încurcă în ea”, a afirmat Xavier. Conform National Geographic, el împreună cu echipa sa petrec aproximativ şase ore pentru a separa gunoiul de pradă. Lui Xavier tot acest chin îi aduce aminte că Kadalamma sau Marea Mamă, după cum îi spune el, este bolnavă. “Este cea mai mare pierdere a Indiei”, a declarat el.

Nu au fost necesare multe presiuni pentru ca locuitorii de pe ţărmuri să conştientizeze amploarea poluării, afirmă Peter Mathias, ce conduce o uniune regională a pescarilor. Timp de ani de zile, pescarii s-au plâns de plasticul ce se prinde în echipamentul lor. Însă acesta nu era cel mai rău lucru, în urmă cu 10 ani, echipaje precum cel al lui Xavier puteau prinde până la patru tone de peşte, în decursul unei expediţii de 10 zile. Însă, în prezent, sunt norocoşi să obţină o cincime din această pradă. Multe specii de peşte confundă plasticul cu hrana şi mor din cauza otrăvirii sau a malnutriţiei. Alte vietăţi se prind în bucăţile de plastic, iar deşeurile blochează zonele de împerechere pentru multe specii.

Până acum mai puţin de un an, Xavier arunca gunoiul din plase înapoi peste bord, însă din august 2017, împreună cu aproape 5.000 de pescari şi proprietari de bărci din Kollam au început să aducă înapoi pe Pământ plasticul pe care îl găsesc atunci când sunt pe mare Cu ajutorul câtorva agenţii guvernamentale au deschis şi primul centru de reciclare din regiune, în care este curăţat, sortat şi procesat tot gunoiul din mare. Până în prezent au strâns aproximativ 65 de tone metrice de deşeuri plastice.

După ce agenţiile guvernamentale şi-au dat acordul, în cadrul centrului de reciclare au fost angajate femeile din regiune. În ultimele luni, 30 de femei au muncit pentru a sorta plasticul strâns de pescari. O mare parte dintre deşeuri sunt mărunţite şi vândute constructorilor ce utilizează materialul pentru a întări cimentul utilizat la asfaltarea şoselelor.

Conform psihologului Sabine Pahl, din cadrul Universităţii din Pluymouth, Marea Britanie, eforturile de protejare a mediului sunt mult mai stabile atunci când sunt realizate în comunităţi. O mare parte dintre pescarii din Kollam au observat o diferenţă uriaşă după cele nouă luni de la demararea programului.

Cu 2.500 de izvoare şi 60% din apele minerale din Europa, România este unul dintre statele cu cele mai bogate resurse subterane de apă. Chiar şi aşa, nu este total ferită de pericolul unei crize la nivel hidrologic. Care sunt efectele lipsei de apă pe plan global, ce impact are aceasta asupra României şi care sunt riscurile ca, într-o bună zi, acest element indispensabil vieţii să fie complet epuizat?

4 milioane de oameni aflaţi în pericol iminent de a rămâne fără apă, după ce, în urma unei periode de secetă de trei ani, resursele de apă stocate în rezervorul oraşului au fost aproape complet epuizate. Nu este un scenariu de film SF, ci s-a întâmplat deja, în octombrie anul trecut, în cel mai mare oraş din Africa de Sud, Cape Town. Primarul Patricia De Lille anunţa adoptarea unor măsuri drastice menite să facă faţă situaţiei fără precedent în care se afla metropola africană.

În faţa acestui scenariu care putea deveni, în doar câteva luni, unul morbid, autorităţile au înţeles că singura metodă de supravieţuire este adoptarea unor măsuri extreme. Aşa că au redus treptat cantitatea de apă pe cap de locuitor, până la aproape o şesime din consumul mediu al Statelor Unite. Astfel, fiecare persoană a avut dreptul de a folosi zilnic maximum 50 de litri de apă. Cu toate acestea, în urma calculelor s-a constatat că rezervorul oraşului nu poate suplini nevoia celor patru milioane de locuitori decât pentru o perioadă limitată de timp, iar data limită până la care consumul urma să fie acoperit a fost numită, cu o conotaţie apocaliptică, Ziua Zero. Pe cititorii presei internaţionale, Ziua Zero poate, cel mult, să îi ducă cu gândul la un peisaj apocaliptic sau la o scenă de film. Însă, pentru patru milioane de oameni, Ziua Zero este o realitate concretă, sumbră, cu care este posibil să se confrunte curând.

Iniţial, Ziua Zero a fost fixată pe pe 22 aprilie 2018, apoi a fost mutată pe 11 mai. După schimbări succesive, datorită raţionalizării extreme la care au recurs autorităţile, locuitorii au primit o nouă amânare, până anul viitor. Măsurile rămân, însă, valabile.

Este uşor să îţi imaginezi acest scenariu într-o ţară din Sudul Africii, însă pentru populaţia altor state, penuria de apă pare un subiect îndepărtat. Cu toate acestea, Betsy Otto, directorul programului de apă la nivel global din cadrul Institutului de Resurse Mondiale, spune că „problemele cu care se confruntă Cape Town ar trebui să servească drept apel de trezire pentru celelalte ţări, cu privire la realitatea creşterii stresului cauzat de lipsa apei”. Stresul cauzat de lipsa apei apare atunci când cererea depăşeşte oferta disponibilă. Conform experţilor, statele din întreaga lume s-ar putea confrunta la un moment dat cu această criză, indiferent de numărul de izvoare pe care le deţin. Deja, California a trecut printr-o secetă care a durat mai mulţi ani.

Chiar dacă pare puţin plauzibil ca apa să se termine, în condiţiile în care 70% din suprafaţa Terrei este formată din apă, totuşi, procentul apei dulci este de doar 2,5%, o mare parte din această cantitate fiind stocată în gheaţă şi zăpadă. În realitate, populaţia are acces imediat la doar 1% din resursele de ape dulci.

Această idee nu a oprit însă furtul de apă pe scară largă în ţări precum Brazilia, India şi Mexic. Întreprinderile şi persoanele fizice interceptează ilegal conducte şi rezervoare sau găsesc alte modalităţi de a evita contoarele de apă. Cu toate acestea, Felbab-Brown spune că nu există o soluţie unică la această problemă, deoarece contextul furtului de apă variază între locaţii, dar crede că „o mai bună aplicare a legii, monitorizarea apei şi crearea unor baze de date cuprinzătoare sunt puncte bune de plecare pentru guverne. Guvernele trebuie să recunoască faptul că nu pot cere doar aplicarea legii fără a oferi alternativă legală”.

În momentul în care furtul apei va deveni o problemă la nivel internaţional, acest lucru ar putea conduce la un punct de tensiune geopolitică între ţările care se confruntă cu probleme transfrontaliere de apă, spune Keller, exemplificând cu construcţia barajului Marea Renaştere de pe Nil, un proiect hidroelectric de patru miliarde de dolari, finanţat de Etiopia, care ar pune Egiptul în situaţia de a-şi pierde rezervele de apă potabilă.

Furtul de apa

Diminuarea deficitului de apă s-a dovedit a fi un subiect politic dificil deoarece, în multe ţări, soluţiile de mediu sau de climă tind să întâmpine dificultăţi în a aduna destul sprijin politic pentru a deveni o realitate. De asemenea, este extrem de costisitor să se construiască noi surse de apă, baraje şi instalaţii de desalinizare. „Politicienii nu se mobilizează decât în situaţia unui eveniment acut – o secetă severă, de exemplu”, afirmă Keller. Ideea este susţinută şi de Betsy Otto, care crede că „multe guverne au făcut prea puţin pentru a-şi ghida cetăţenii în ceea ce priveşte comportamentul eficient din punct de vedere al apei. Otto consideră că „acest lucru poate fi implementat prin controale ale preţurilor, care reprezintă însă rareori o măsură populară.” Ea susţine că ar trebui să existe două niveluri de stabilire a preţurilor: preţurile de conservare, care să taxeze cu tarife minime cantitatea de apă suficientă pentru nevoile de bază, şi preţuri mai mari pentru consumul de apă la discreţie.  „La nivel naţional, guvernele ar trebui să încurajeze conversaţia cu privire la problemele de conservare, deoarece economisirea apei va fi întotdeauna mai ieftină decât construirea sau forarea unor surse noi”, a adăugat Otto.

 Un scenariu îndepărtat

Pentru o ţară bogată în ape, aşa cum este România, un scenariu apocaliptic în care apa ajunge la fel de scumpă ca metalele preţioase, aşa cum vedem în filmele SF, pare, dacă nu improbabil, cel puţin îndepărtat. Şi, prin urmare, un subiect care nu ne îngrijorează cu adevărat. Frecvent apar informări şi imagini despre cât de poluate sunt apele de la noi din ţară cu reziduuri menajere. Şi asta pentru că majoritatea populaţiei din mediul rural aruncă, pur şi simplu, gunoaiele în apa din apropiere.

„Topirea zăpezilor şi ploile din această primăvară au antrenat deşeurile aruncate de riverani şi turişti pe malurile râului Bistriţa şi a afluenţilor acestora. Hidroelectrica face şi în acest an eforturi pentru ecologizarea lacului şi pentru reducerea cantităţilor de deşeuri plutitoare al căror impact este semnificativ atât pentru mediu, cât şi pentru randamentul hidroagregatelor”, se arată într-un comunicat transmis recent de Hidroelectrica. Compania estimează pentru anul 2018 un cost de circa 150.000 de lei numai pentru ecologizarea Lacului Izvorul Muntelui. În 2017, cantitatea de deşeuri colectată de Hidroelectrica de pe acest lac a fost de doar o tonă, deoarece regimul precipitaţiilor a fost relativ scăzut, însă în 2016 – prin forţe proprii şi prin acţiuni de voluntariat desfăşurate cu sprjinul ONG-urilor, s-au colectat 50,5 tone de deşeuri de pe malul lacului Izvorul Muntelui. În trecut, deşeurile astfel recuperate nu au fost acceptate de către colectorii autorizaţi ca fiind reciclabile, astfel că Hidroelectrica a suportat şi costurile pentru depozitarea temporară şi eliminarea acestora.

Penuria de apă la nivel global este, în opinia lui George Ristea, director general Apa Calipso şi preşedinte al Asociaţiei Producătorilor din Industria Apei (APRIA), o problemă reală şi urgentă. El spune că „deficitul de apă va deveni un subiect mai important decât schimbările climatice deoarece reprezintă un pericol mai mare decât încălzirea globală, fiind o relaţie de tipul cauză-efect. Comisia Europeană dezvoltă tot mai multe proiecte şi are ca obiectiv major identificarea de soluţii practice privind problema deficitului de apă şi a fenomenului de secetă în Europa.”

Pe plan local, reprezentanţii principalilor îmbuteliatori de apă consideră că nu ne putem raporta la Africa de Sud, deoarece au o climă predominant secetoasă comparativ cu cea din România, unde clima este temperat-continentală de tranziţie, marcată de influenţe climatice oceanice, continentale, scandinavo-baltice, submediteraneene, cu un regim bogat al cantităţilor de precipitaţii. „România are în jur de 2.500 de izvoare de apă care ar constitui, potrivit unor estimări, circa 60% din apele minerale ale Europei. Plus resurse de suprafaţă. Doar în situaţii extreme (ca să nu spunem apocaliptice) am putea ajunge în situaţia menţionată: cataclism, accident nuclear sau ceva similar. Puţin probabil”, afirmă Horaţiu Rada, acţionar Aur’a.

Ideea este susţinută şi de George Ristea: „România are un sistem de gospodărire a apelor bun, avem specialişti în domeniu, iar riscul de a rămâne fără apă potabilă/menajeră este minim, însă trebuie adoptate politici pentru căutarea de noi resurse.” De asemenea, Radu Dumitru spune că „din fericire, Romania nu are astfel de temeri în acest moment. Suntem în continuare ţara cu cele mai rezerve subterane la nivel european.” El adaugă că „nici reţeaua hidrografică de râuri şi lacuri nu este de neglijat. Cu o bună şi diligentă administrare nu se întredeve în viitor o astfel de problemă generalizată.”

Apa, un lux?

Situaţia în care apa ar putea deveni un lux accesibil doar celor cu venituri ridicate nu este, pentru reprezentantul Aur’a, doar o posibilitate, ci o realitate: „Apa la nivel mondial este un lux. Producţia mondială de apă îmbuteliată se situează la aproape 200 de miliarde de litri anual, o cifră care pare semnificativă dar care nu atinge nici pe departe necesarul real al planetei. Există ţări în care apa putem spune că depăşeşte valoarea aurului, şi ne gândim direct la Africa, unde trăiesc aproape 40% din oamenii de pe planetă fără acces la apă potabilă.”

În unanimitate, reprezentanţii companiilor şi ai instituţiilor de profil consideră că influenţa climei asupra rezervelor de apă potabilă joacă un rol esenţial: „Influenţa climei este determinantă! Biosfera şi ecosistemele în integralitatea lor depind de schimbările climatice. Şi invers. Putem vorbi de un cerc vicios sau de principiul acţiune-reacţiune”, susţine Rada.

„Pentru cei care produc apă potabilă din bazinele hidrografice de suprafaţă, încălzirea globală are un impact devastator. Aducţiunile de apă au o pierdere la suprafaţă de 40% în funcţie de temperaturile exterioare, astfel, clima are un impact major”, declară şi reprezentantul SNAM. La fel, George Ristea afirmă că „schimbarea climei influenţează viaţa noastră, a tuturor. Resursele de apă sunt esenţiale pentru dezvoltarea umană şi economică în general, însă este cert faptul că schimbările climatice îşi vor intensifica atât frecvenţa, cât şi gravitatea. Asistăm în ultimii ani la fenomene meteorologice extreme, iar oamenii de ştiintă trag semnale de alarmă în acest sens.” El adaugă că analiza privind adaptarea la schimbările climatice se concentrează mai ales asupra problemelor legate de rezervele de apă, în special pentru a reduce consecinţele secetei, afirmând din nou că, totuşi, în acest moment nu există riscul penuriei de apă în România.

În ceea ce priveşte riscurile în exploatarea apelor, principalii factori care ar putea conduce la o criză a apei sunt, în opinia reprezentantului SNAM, managementul deficitar şi lipsa protecţiei. Riscurile de infestare prin proasta administrare sunt majore în ţările slab dezvoltate şi fără infrastructură.